Mademoiselle Oui

Beneficii incluse

Fat-Frumos a sfidat povestea si s-a imprietenit cu Zmeul. Nu imi este foarte cunoscut parcursul acestei prietenii frumoase dar ieri au ajuns amandoi intr-un impas. Fat-Frumos incercat, se pare, sa aterizeze cu picioarele pe pamant dar si-a rupt glezna. Departe de mine gandul sa dau vina pe Zmeu doar pentru ca e un personaj negativ recunoscut de toata lumea. Oricum, concluzia este ca Fat-Frumos va suferi azi o interventie chirurgicala, sper eu rapida si minora.

Cu vestea asta mi-am adus aminte de interventia mea chirurgicala la mana. A mea nu a fost legata de un Zmeu ci de un troleu dupa care am alergat sa il prind. Da, da... stiu ca dupa troleu si dupa barbati nu se alearga.

Operatia la mana mi-a adus ceva beneficii:

Timp de 8 saptamani am avut parte de foarte multa atentie de la toata lumea;
Reli, care a avut grija de mine, imi gatea cele mai bune mancaruri, imi taia pana si mancarea in farfurie, imi deschidea dopurile la sticlele de suc, imi rupea hartia igienica;
Vara-mea imi umplea timpul liber cu tot felul de iesiri;
Am chiulit de la examenul de mate;
Parul meu nu a aratat niciodata mai bine: am fost rasfatata, spalata si coafata pentru ca nu puteam sa fac activitatea asta singura acasa;
Pentru prima data in viata mea am avut o manichiura de invidiat. Nu puteam sa imi tai singura unghiile asa ca Reli a preluat controlul iar unghiile mele aveau un aspect minunat;
Am primit de la vara-mea un ceas nou, super-dragut, cu o curea elastica ca sa pot sa mi-l pot pune singura la mana sanatoasa;
Si nu in ultimul rand, puteam si inca mai pot, sa prevad vremea. Daca ma doare vreun pic mana ceva urmeaza sa se intample.

Dinti albi

De la munte m-am intors cu ceva infectie in... ce au femeile mai de pret: gura. Stomatita, gingivita, cine stie ce si mai ales de la ce. M-am chinuit cateva zile bune pentru ca nu puteam manca mai nimic. Nu ca as fi prietena cu mancarea dar orisicat, nici sa mor de foame.

Partea buna la toata nebunia asta a fost ca mi-am amintit ca am gura. Si dinti pe care nu i-am mai inspectat de ceva vreme asa ca mi-am zis ca ar fi un moment bun sa ma duc la dentist sa imi curat dintii si sa-mi fac un inventar la masele si alte cele. Si mi-am mai zis ca de data asta o sa fiu cu 5 minute mai desteapta decat data trecuta: o sa ma programez la dentistu’ lu’ mama de la Alba, ca tot urma sa merg acasa pentru o nunta, ca sigur e mai ieftin decat la super-fitosul cabinet stomatologic de la parterul blocului meu.

Si intr-adevar a fost mai ieftin. Nu m-a costat nimic. Dintii mei au fost declarati perfecti. La Bucuresti: 250 lei. La Alba: 0 lei ca nu era nici nevoie da’ nici chef. Acum sincer ce-o fi fost in capul meu: vineri dupa-masa pe la ora 5 asa, in plin prag de weekend, toti dintii sunt albi si fara carii.

My guilty pleasure: Campers

Tren de placere. Si oameni de placere.

Doua dame bine facute si-au luat sotii de toarte intr-o zi de weekend si au luat cu totii trenul de placere catre destinatia inca moderna a bucuresteanului, Predeal. M-am nimerit si eu cu ei in acceleratul de 7 jumatate si-un pic de intarziere, asa ca musca-n lapte, o nevinovata spectatoare la circul lumii.

In compartiment sufla doar vantul, lucru care nu-mi displacea deloc. Decat vorbe, mai bine vant imi ziceam eu in sinea mea. Si daca eu si sinea mea taceam, filozoafe ramaneam, pentru ca vantul asta a dus in scurt timp la desprinderea perdelei si minora accidentare a uneia dintre dame. Ei si-atat le-a trebuit celor 4 experti in datul cu parerea sa incinga discutia care nu s-a mai oprit pana cand s-au dat jos din tren. Economie, politica, fotbal, religie... subiecte pe alese.

Intr-un final au terminat de vorbit. Liniste in sfarsit mi-am zis. Dar am rasuflat mult prea repede usurata pentru ca domnu’ din stanga mea m-a provocat la un dialog despre cum nu prea par eu pregatita sa urc pe munte la cum arat, ce bagaj am, cum sunt imbracata... Dar ce, io m-am luat de burta lui!

Dupa 2 zile, pe drumul inapoi spre Zarnesti, prin Prapastii, am facut o pauza racoritoare pret de cateva minute si am stat de vorba cu un domn adevarat. Trecut de 60 de ani, echipat de munte, pornea spre creasta. Cald, linistit, pasionat de viata. Si de munte. Mi-a vorbit atat de frumos de muntii lui, de poteci si trasee nemarcate dar minunate pentru ochi si inima. Si mi-a zis ca primesc decoratia de alpinist dupa traseul pe care l-am facut :).

Piatra Craiului

Imi place sa privesc lumea de sus. De-asta imi place sa zbor cu avionul, de-asta am convins-o pe vara-mea sa ne urcam pe Main Tower (dupa ce am cumparat biletele de... lift mi-a zis ca spera, pentru binele meu, ca liftul sa nu fie exterior). Si de-asta imi place la munte.

Luna trecuta visam la vacanta. Si cum nimeni nu ma impiedica sa imi transform visele in realitate, zilele trecute am fost in Piatra Craiului. Cel mai frumos dar si cel mai dificil munte pe care l-am urcat. Am parcurs intr-o zi traseul Plaiul Foii - Refugiul Spirlea - La Lanturi - Vf. La Om - Creasta Pietrei Craiului - Vf. Ascutit - Cabana Curmatura. M-am catarat vreme de 12 ore, de la 7 dimineata la 7 seara. Nu cred ca am mers vreodata mai mult si nu cred ca m-a durut vreodata corpul mai mult.

A meritat sa vad lumea mea de la 2000 si ceva de metri. Acolo sus am fost eu cu mine si-atat. Mi-a placut de lume, de mine si de gandurile mele.

Cum m-am rasfatat

Saptamana trecuta am vrut sa scriu despre cum am fost eu la coafor sa ma vopsesc. Dar dupa o lunga conversatie a mea cu mine mi-au luat-o razna gandurile... atat de razna ca le-am si pierdut undeva pe drumul dar de ce nu m-am mai vopsit de 6 luni? / pentru ca am vrut sa tin in felul asta doliu. / dar ce e ala doliu, cu ce se mananca si cattine? etc... Si-am schimbat tema la fel ca socoteala de-acasa care nu se potriveste cu cea din targ.

Dar incapatanata cum ma aflu, nu ma las si mai fac o incercare azi. Oi fi eu confundata des cu o adolescenta dar adevarul este ca am o cantitate considerabila de fire albe. Si le-am observat pe toate in ultimele 6 luni pentru ca am hotarat sa nu ma mai vopsesc o vreme. Nu am decis cata sa fie vremea aia: 40 de zile, 6 luni, 1 an. Buni, lacum o stiu, nici nu si-ar fi dorit sa tin eu vreo forma de doliu. Mi-am zis ca intr-o zi cu soare o sa ma trezesc cu dorinta de a ma vopsi. Si asa a si fost.

<Am vrut culoare dar mai mult de-atat am vrut rasfat, in toate formele lui. Am vrut sa salut si sa fiu salutata, sa zambesc si sa mi se zambeasca inapoi. Am vrut sa nu astept. Am vrut o culoare naturala recomandata de un coafor (o fata) care sa ma inteleaga, sa ma asculte si sa aiba curajul si prezenta de spirit sa imi spuna daca ceea ce imidoresc eu pentru parul meu nu se potriveste cu restul fiintei mele. Si ceeel mai important sa nu imi spuna vai fata dar la ce coafor ai fost ultima data, cine te-a tuns in halul asta si ce e cu culoarea asta? Am vrut un baiat care saimi spele parul, sa imi faca masaj si sa imi povesteasca in timpul asta despre produsele pe care le foloseste si ce minuni fac ele pentru parul meu. Am vrut sa stiu pentru ce platesc si am vrut sa platesc cu cardul.

Ei, si le-am obtinut pe toate, norocoasa de mine. Nicoleta a fost dementiala iar in mainile ei produsul si-a facut treaba cum nu se poate mai bine. Cand am plecat de la salon parul meu miroasea bine, era moale, stralucea si se misca natural. M-am surprins uitandu-ma in toate vitrinele mai ceva ca Johnny Bravo.

Unde-s multi? La mine acasa.

Se dau 2 tari: Germania si Romania. Se mai da o familie cu un copil, care locuieste in Germania si care a hotarat la inceput de vara sa ii ofere baiatului lor de 7 ani, Vlad, o bine-meritata vacanta in Romania, la bunici. Si cum nimic nu dureaza o vesnicie uite asa n-a durat nici vacanta lui Vlad pe piciorul de plai si pe gura de rai. Ieri a trebuit sa bata cale-ntoarsa acasa. A venit sa il recupereze tatal, Gianni. Drumul de intoarcere acasa si totodata la mama loraveau sa il faca impreuna, cu avionul. In momentul asta intervine in povestea mea Zmeul Zmeilor, zis si vamesul roman. La intrebat pe Gianni ce face el singur pe coclauri cu Vlad si daca sotia lui, si totodata mama copilului, stie de planurile lor de calatorie. Normal ca stia si mai mult de-atat ii astepta sa se intoarca acasa. Dar cu toate probele n-a fost chip pe Gianni sa il convinga pe Zmeul Zmeilor ca nu e vorba de un film politist cu rapire de copii si ca ei zboara spre mama si nu dinspre mama. Cum ziceam, n-a fost chip fara o declaratie data de mama cum ca este de acord ca copilul ei sa vina acasa insotit de tata. Si a dat mama declaratie in Germania, a tradus-o si a autentificat-o si n-a fost buna. O fi declaratia ei dar sa scrie cum vreau eu zi-se Zmeul Zmeilor. Si a scris din nou femeia pana cand niciun zbor spre Frankfurt nu a mai fost disponibil ieri.

Si uite asa m-am pomenit eu in casa cu inca 2 masculi, Gianni si Vlad. Rata ajunsese in prag de dupa-amiaza la 4:1. 2 masculi erau deja bine mersi instalati la all inclusive-ul din Miliari Residence (motanii Basescu si Maurice). Urmatorii 2 au venit din pricina legislatiei romanesti fara sens. Si cireasa de pe tort, al 5-lea mascul si ultimul, a fost tata care si-a facut si el rost in ultima clipa de o delegatie la Bucuresti, ocazie buna sa o vada si pe fata lui.

Cel mai greu si cel mai greu mi-a fost ieri sa imi gasesc cuvintele pentru trainingul cum sa ne purtam cu Basescu. Le-am aratat camerele in care nu are acces. Le-am zis ca daca se pune in cadrul usii nu prea au cum sa treaca de el fara sa fie capsati. Le-am zis si ca daca vor sa il mute dintr-o parte in alta recomandat ar fi sa nu il ia in brate cisa ii intinda cutia de cafea sa o miroase ca vine el apoi dupa ea exact ca postasul din reclama. Ma rog, ideea de baza care s-a desprins pana la urma a fost ca nu au altceva de facut decat sa il lase in pace.

Eu cu tata am iesit aseara la pizza si la bere ca era cald si pentru ca mi-am propus ca anul asta sa imi petrec mai mult timp cu el. Gianni si Vlad au ajuns azi acasa la ei cu un avion de dimineata. Nemtii i-au lasat sa plece, romanii nu i-au lasat sa se intoarca.

Nu sunt eu daca nu interpretez

Sunt plimbareata, zice lumea, iar eu inclin sa o cred. Mult mi-a placut sa ma plimb prin Frankfurt anul asta. De fapt, mini-vacanta asta mi-a priit cu totul. O combinatie reusita de locuri straine si oameni dragi. Am luat la picior, cu aceeasi placere ca prima data, zona Bornheim si parcul Günthersburgpark. Anul asta cu vara-mea si ai ei copii. Sa ne balacim in fantana din parc si sa stam pe iarba. Acolo e permis si chiar recomandat.

Copiii au obosit bine cu ocazia asta si in drum spre casa si-au facut de treaba cu impartitul mamei lor. Si cum mama-i numa' una impartitul s-a lasat cu ceva plansete, tipete, impunsaturi, in ceea ce-i priveste, dar si cu ceva amintiri, in ceea ce ma priveste. La fel ma bateam si eu cu vara-mea, secolul trecut, incercand sa impartim bunica comuna. Dar ce tot vorbesc eu de impartire cand de fapt e vorba de o lupta pentru monopol. Rezultatul nu s-a schimbat o data cu trecerea anilor: juniorul continua sa castige.

Copiii nu se cenzureaza. Daca vor ceva, cer. Daca sunt suparati, plang. Daca sunt nervosi, lovesc. Si nimic nu ii opreste daca vor sa iti arate dragostea lor. Cu noi, adultii, altfel sta treaba. La noi cenzura s-a instalat bine. Dar mai scapam de ea din cand in cand, in vise. Acolo putem fi noi, fara manusi. V isele mele, despre care ziceam ca aparent nu au nicio legatura intre ele, au totusi ceva in comun: o alta eu, de noapte, care alege, se exprima si actioneaza: nu am invatat in vis pentru ca in realitate nu mi-a placut profilul liceului; sunt suparata pe bunica mea in vis pentru ca in realitate mi-e greu fara ea; pedepsesc minciuna in vis pentru ca in realitate e unul din lucrurile care imi displac cel mai mult.

Pe drumul cel bun

Sunt deprimata. Recunosc. Dar, veste buna, sunt pe drumul cel bun. Cel putin asa zic cercetatorii americani :). Si zice si House intr-un episod. Asa ca cine sunt eu sa ma pun cu ei? Depresia este pasul 4 (din cei 5: negarea, furia, negocierea, depresia, acceptarea) prin care trece o persoana care a suferit o pierdere. Ce bine e cand gasesc o teorie care se potriveste cu ceea ce simt. O teorie demonstrata si acceptata imi da o nebuna stare de optimism – ca sunt pe drumul cel bun, ca au mai trecut si altii pe-aici, ca nu sunt singura.

Anul asta am suferit 3 pierderi, cel putin. Sunt 3 pierderi carora pot sa le dau contur: Bunica mea a murit, Fat Frumos s-a transformat in Zmeu (dar nici eu nu sunt Ileana Cosanzeana ca sa fiu cinsita) iar la serviciu au avut loc transformari radicale.

Pasul 1: Negarea
Nu pot sa ma duc, de buna voie si nesilita de nimeni, la cimitir la bunica mea. Iar cand preotul se roaga pentru iertarea pacatelor ei, imi vine sa tip la el din fundul bisericii ca bunica mea nu are pacate.
sau...
Am fost maestra in replici interioare de genul: sigur nu a vrut sa zica asta, hai sa mai am putina rabdare ca trebuie sa vada pana la urma, chiar si prin atata suferinta, ca sunt o fata misto si ca ne e bine impreuna. Da, pe dracu’!
sau...
Am fost (si inca mai sunt) credula la serviciu in fata replicilor de genul: o sa fie bine, nu se schimba nimic. Ei, nu mai spune!

Pasul 2: Furia
In ceea ce o priveste pe bunica mea nu pot sa zic ca am identificat la mine accese de furie. Dar se spune ca nu e musai ca o persoana sa treaca prin toti pasii. Si se mai spune, ca tot m-am apucat sa zic acum, si ca te mai poti intoarce la pasii precedenti sau ca persoanele care trec prin acest proces nu trebuie fortati sau grabiti.
daaar...
Sms-uri peste sms-uri, in miez de zi si-n miez de noapte, in care am folosit cuvinte pe care nu credeam ca o sa le folosesc vreodata, cuvinte ce nu sunt potrivite pentru o fata finuta si delicata ce ma aflu. Aleg sa nu le reproduc aici. Pana cand intr-o zi m-am hotarat sa ii sterg numarul de telefon din agenda si sa imi cumpar un telefon nou.

La serviciu sunt trista (nu furioasa ce-i drept) pentru ca imi lipsesc aplicatii care inainte ma ajutau sa economisesc timp si sa imi fac treaba mai usor.

Pasul 3. Negocierea
Vreau sa dau timpul inapoi. Sa o vizitez mai des la Sebes. Sa o sun mai des. Sa ii cumpar mai multe lucruri. Sa ma vada mireasa pentru ca si-a dorit mult asta.
sau...
Purtam small talks pe messenger, ii urmaresc activitatea de la distanta: pe bloguri sau pe Facebook, ii astept sms-urile. Putem fi doar prieteni, imi mai zic. E trist. Ca nu putem fi.

Pasul 4. Depresia
Si-aici am ajuns. Daca oamenii din jurul meu nu au dat bir cu fugitii cat timp am fost furioasa, atunci sigur au luat-o la sanatoasa acum. Pentru ca oamenii suporta greu (spre deloc as spune) tristetea altor oameni. Aici sunt doar eu cu mine si cu demonii mei: plansete, nedormit, nemancat, regrete. Si altele.

Pasul 5. Acceptarea
…