In Tineretului am stat la 9. Etajul. Vecina de la 10 - o doamna in varsta - de fiecare data cand ne vedea ne zicea ce mai faceti baieti, tineti liftul baieti, multumesc baieti.Si io sunt fata de dimineata pana seara. Si noaptea. Dar nu i-am zis niciodata. Era foarte simpatica bunicuta. Cand dadeam muzica uuun piiic mai tare, cobora d-na Administrator de Bloc sa ne atentioneze. Pentru restul vecinilor mai mult, ca ei ii placea playlist-ul nostru de fiecare data, ba chiar ne-a intrebat daca avem Directia 5. Am ascultat-o si ne-am conformat. La acelasi etaj cu noi, la apartamentul din fata, locuiau un el si o ea, sot si sotie de varsta alor mei, fara copii dar cu un caine batran si orb care latra mult. Vecinul de perete, ceva profesor de arhitectura - gen Ben Kingsley - medita in particular multi elevi. Si multe eleve. Sub noi, la 8 adica, locuia Vrajitorul. Asa i-a ramas numele pana azi pentru ca se imbraca ciudat, avea o alura asijderea si de fiecare data cand ne intalneam cu el ne mergea prost.
Dupa cativa ani de locuit intr-un P+10, cu multi vecini deci, ne-am mutat in Rosetti. O casa veche din '38, mare si frumoasa. 5 apartamente cu totul, ocupate, de jos in sus, dupa cum urmeaza: un cabinet stomatologic, un apartament nelocuit, o firma de proiectare. Si pana la 5 am mai ramas 2 vecini cu norma intreaga: noi de la 4 si familia de la 3 - el arhitect, ea casnica, un baiat care nu ne impartasea gusturile muzicale si 3 pisici - una dintre ele inca mai urca pe scara de incendiu si concerteaza pe centrala.
In primavara mi-am cumparat un apartament intr-un bloc nou din Militari, aproape de Reli - sa ajunga mama nr. 2 si repede si usor la mine sa coaca niste vinete in bucataria mea cea noua. Inca nu m-am mutat. Motivele au curs cronologic cam asa: n-am avut bani de mobila pentru bucatarie si dormitor; nu era montat contorul de curent si costa mult curentul la comun, asa ca am preferat sa declar ca nu stau acolo ca sa nu fiu luata in calcul la intretinere; foarte multi tantari, foarte. Dar mamele mele, bonusul de la serviciu si firma de management au rezolvat toate problemele mele inchipuite. Tantari inca mai sunt. Dar o plasa de ei poate rezolva si treaba asta, stiu. Ei si cand credeam ca nu mai am chiar niciun motiv sa nu ma mut, vecinii mei mi-au servit un buchet de toata frumusetea asa ca m-am hotarat sa mai stau o tura pana sa ma mut.
In complex, problemele de interes comun se dezbat on-line. La fitzele noastre rezidentiale nu se mai poarta afisele scrise de mana si lipite pe usa blocului. Schimbul de replici e delicios. De exemplu am aflat ieri urmatoarele: un vecin care fumeaza Kent lung foloseste locul de joaca pentru copii pe post de cos de gunoi iar vecinii care au caini ies cu tovarasii lor la aer dar nu mai strang dupa ei. Tot ieri s-a dezbatut si problema fatadei blocului care pare sa aiba de suferit dintr-un moment in altul pentru ca dezvoltatorul a gandit prost cateva aspecte: nu sunt plase de tantari si cum m-am plans si eu deja e mare nevoie de ele (lumea a inceput sa isi puna dar nu prea seamana intre ele); aerul conditionat e prevazut sa iasa pe balcon astfel ca minunatul loc care pe mine m-a costat cam 10 000 de euro risca sa devina nefolositor (unii sufera in tacere, altii au scos magaoaia in afara balconului, eu sper sa n-am nevoie de aere); inchisul balcoanelor pare sa fie si el un subiect fierbinte.
Mie imi place sa visez cu ochii deschisi. Si acum un an, cand am inceput sa imi imaginez o casa a mea, credeam ca acolo unde o sa ma mut o sa fie nou, liniste, curat si civilizat. Si ca orice problema aparuta va fi rezolvata de firma pe management pe care o platesc luna de luna cu o suma considerabila. Visam la sarea in bucate, ce mai.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu