Vremea de afara mi-a amintit de o conversatie pe care am avut-o demult, tare demult, cu Fat Frumos. Era o conversatie despre ploaie. El o iubea, eu o uram. O redau in continuare, intr-o varianta scurta care ma avantajeaza. Discutam despre partea pe care bate ploaia. El nu intelegea la ce ma refer. Cum adica pe ce parte? Ploaia cade pur si simplu, imi spunea el. Eu la randul meu sustineam una si buna ca nu-i adevarat, ploaia bate intotdeauna pe partea cuiva... ca de-aia imi intra mie apa in casa cand stateam in Rosetti si celor de vizavi de mine nu.
Am renuntat repede pentru ca era o discutie care nu ducea nicaieri. Eu sustin si azi ca am dreptate dar mai cred si ca nedumerirea lui se datora exprimarii mele greoaie. Si acum daca mi-am luat dreptate, incerc sa pastrez echilibrul, si ii dau si lui dreptate. Asa e, nu ai cum sa nu iubesti ploaia.
Eu am descoperit-o de abia azi. Dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Eram pe lungul meu drum spre casa iar momentul in care mi-am dat seama cat de mult iubesc ploaia a fost acela in care am renuntat sa ma mai lupt cu ea. M-am lasat in voia ei si am lasat-o sa ma atinga. Dupa primii pasi am inceput sa caut cele mai adanci balti de pe strada ca sa imi cufund picioarele si sa simt mai bine apa. Mi-am inchis umbrela cateva clipe si tot ce imi mai doream era sa treaca multe masini pe langa mine ca sa agite apele in care imi scaldam picioarele.
A fost cel mai frumos drum spre casa de cand m-am mutat aici.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu